Poze

Poze

Poze

Poze

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. 

Arta antică egipteană a exercitat o influență considerabilă asupra tuturor civilizațiilor cu care a venit în contact. Artiștii greci îi datorează foarte mult, ca și cei romani, influențați de diversele opere și obiecte de tezaur egiptene aduse la Roma.

Perioada târzie :

Regii puternici ai dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a și din prima parte a dinastiei a XX-a sunt succedați de monarhii mai puțin autoritare care nu reușesc să mențină unitatea Egiptului. Ultimul mare faraon, Ramses al III-lea, construiește un mare templu funerar pe malul vestic al Nilului, la Medinet-Habu, lângă Theba. Pe zidurile acestuia sunt înfățișate artistic diverse evenimente politice, precum victoria acestui faraon împotriva popoarelor mării, dar și desfășurarea unor ceremonii religioase.

Ca încercare de revenire la vechile tradiții, în Perioada Târzie se înregistrează o aparentă înviorare morală și artistică în peisajul istoric al Egiptului, aflat în epoca declinului său. Se copiază statuile din perioadaRegatului Vechi, basoreliefurile caută să se inspire din cele care împodobesc anticele mastabale. Dar ultima licărire a artei egiptene, nu va regăsi forța și vigoarea vremurilor străvechi. În aceasta perioadă, geniul civilizației egiptene a apus definitiv, mistuindu-se în decadență.

Suveranii kușiți (veniți din Napata) ai celei de-a XXV-a dinastii, acceptă religia și obiceiurile locale, printre care și modul egiptean de înhumare. Ei construiesc în continuare edificii religioase inspirându-se din motivele și temele monumentelor anterioare.

Domnia kușită este întreruptă de năvălirea asirienilor. Toate formele de artă, mai ales sculptura și prelucrarea bronzului devin adevărate industrii. Se stabilesc contacte cu grecii și evreii, care conduc la propagarea artei egiptene.

Noul Regat :

Perioada Noului Regat este marcată de personalitatea faraonilor: Amenhotep al III-lea, Akhenaton, Hatșepsut,Tutankamon ș.a. Aceștia au construit o mulțime de temple colosale, dedicate zeilor favoriți sau propriei lor glorificare. Aceste temple aveau statui gigantice și obeliscuri. Unele din acestea erau localizate la sud, între Abydos și Abu Simbel, unde templele lui Ramses al II-lea și soția sa au fost sculptate direct în stâncă. Alte asemenea construcții se aflau lângă Theba, în vecinătatea Văii Regilor, unde faraonii, începând cuTutmes I, și-au ridicat edificiile funerare.

Se înregistrează al treilea și ultimul apogeu al civilizației egiptene antice, după care urmează declinul. În artă pătrund influențele asiatice, caracterizate prin moliciune și suplețe, înlăturând rigiditatea severă. Frumusețea înlocuiește adevărul, vigoarea și forța cedează locul farmecului și seducției plastice.

Arhitectura :

În perioada dinastiilor XVIII – XX, faraonii sunt mari constructori de edificii religioase. Se continuă tradiția mormintelor hipogee și semihipogee și aceasta datorită necesității asigurării mormintelor împotriva jefuitorilor și profanatorilor care se înmulțiseră în aceasta perioadă de tulburări sociale și politice.

Ammon, zeul tutelar al Thebei, devine divinitatea cea mai venerată a Egiptului și intră în centrul atenției. Complexul de la Karnak, dedicat acestui zeu, devine unul din siturile arhelogice cele mai faimoase din istoria omenirii. Gigantice portale cu piloane, curți și săli împrejmuite de colonade, decorate cu obeliscuri și statui, toate acestea oferă un spectacol grandios, insuflând privitorului măreția și puterea acestei zeu solar.

Pe malul drept al Nilului, aproape de necropola de la Theba, sunt construite mari temple funerare. Unul dintre acestea este cel al lui Hatșepsut de laDeir el-Bahri, construit între 1478 și 1458 de către arhitectul regal Senmut în apropierea templului lui Mentuhotep II.

În perioada celei de-a XIX-a dinastii,Ramses al II-lea, unul dintre marii constructori ai Noului Regat, realizează templul de la Abu Simbel, săpat în stâncă și delimitat de patru statui colosale care îi poartă efigia.

Faraonul Amenophis al IV-lea (numit și Akhenaton) a înlocuit religia politeistăcu religia monoteistă și a mutat capitala la Amarna. Domnia acestuia constituie un moment important în evoluția artei antice egiptene, încât putem vorbi destilul amarnian. Pe locul unde s-a situat acest oraș s-au descoperit numeroase vestigii (palate, temple, reședințe confortabile) care dovedesc rafinamentul și luxul la care a ajuns arta.

Printre marile realizări ale acestei perioade putem enumera: Templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, Templul de la Karnak, Templul din Luxor, mormântul lui Ramses al II-leade la Abu Simbel sau necropola dinTheba

Sculptura :

În reprezentarea statuară a faraonilor, se continuă tradiția legii frontalității. Dar stilizarea severă din perioada Vechiului Regat și realismul Regatului Mijlociusunt înlocuite de un stil rafinat, care combină noblețea cu delicatețea detaliilor. Născut sub conducerea lui Hatșepsut și a lui Tutmes al III-lea, acest stil atinge, în epoca lui Amenofis al III-lea, atât maturitate, cât și grație și sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea influențelor africane cu a celor orientale.

Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest faraon.

Sculptura și pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci formal a lăsat loc celui natural. După restabilirea religiei tradiționale, arta se reîntoarce la forma ei stilizată. În al patrulea an al domniei, acesta se autointitulează Akhenaton și impune cultul zeului solar, devenit unic, Aton. Arta se desparte de trecut și preia ca temă simbolul discului solar. Urmând indicațiile suveranului, la început artiștii practică un stil realist tinzând către caricatural, ca ulterior să-și regăsească echilibrul sub forma unei sensibilități subtile, lucru vizibil la bustul de calcar pictat al lui Nefertiti, soția lui Akhenaton (c. 1340 î.Hr. Muzeul Egiptean din Berlin).

Printre capodoperele acestei perioade putem enumera: bustul reginei Nefertiti, bustul lui Akhenaton, statuia lui Tutmes al III-lea mergând pe cele „nouă arcuri”.

Pictura :

Și pentru pictură, perioada Regatului Nou reprezintă o epocă de aur, mai ales în epoca amarniană, când se înregistrează al treilea apogeu al artei egiptene. Dacă pentru decorarea edificiilor religioase, s-a utilizat mai ales sculptura și basorelieful, în perioada Noului Regat, preferințele pentru decorarea mormintelor private se îndreaptă către pictură. Necropola din Theba furnizează informații importante nu numai despre istoria acestei perioade, dar și despre acesta evoluție lentă a tradiției artistice.

Pictura constituie pentru artiști un mod de expresie mult mai diversificat decât sculptura, permițându-le să realizeze intens colorate privind viața pe malurile Nilului. Asistăm la o evoluție a coloristicii, la un rafinament al formelor și a capacității de surprindere a detaliilor. Frescele înfățișând munca în atelierele regale, cu detalii care ilustrează modul de fabricare al tuturor obiectelor, descrie de asemenea toate ritualurile funerare, de la procesiune către mormânt până la ultimele rugăciuni dedicate celui decedat.

Perioada Regatului Mijlociu:

Egipteaneste caracterizată prin efortul faraonilorMentuhotep II, Amenemes și Sesostrispentru redobândirea echilibrului politic, pierdut în perioadele anterioare. Încercând să refacă tradiția Regatului Vechi, arta egipteană atinge al doilea apogeu, mai ales în timpul dinastiei a XII-a, când cultura atinge o strălucire maximă. Reprezentările artistice ies în evidență prin splendoare și somptuozitate.

Arhitectura

Sub domnia lui Mentuhotep II are loc reînnoirea stilului arhitecturii funerare, când proporțiile devin mai modeste. În peisajul montan al Tebei, mastabalele dispar treptat, aceste monumente funerare fiind înlocuite cu hipogee(construcții subterane săpate în pereții stâncilor) sau semihipogee.

Se continuă tradiția construirii templelor, atât funerare, cât și de cult. În fața templelor se ridicau obeliscuri, care aveau rolul de a consemna evenimentele istorice.

O dezvoltare deosebită o înregistrează stilizarea coloanelor, care imită tulpinile de arbori sau tijele florale. Astfel avem coloane:

lotiforme: fusul este fasciculat, iar capitelul imită un boboc sau o floare delotuspalmiforme: fusul este cilindric, iar capitelul prezintă volute forma unor frunze de palmierpapiriforme: fusul are nervuri verticale, capitelul terminându-se cu abacă;campaniforme: capitelul are forma de clopot răsturnat.

Mentuhotep al II-lea, ajutat de arhitectul Senmut, a edificat vastul complex funerar situat în zona Deir el-Bahri ce urma să-i fie loc de veci. Ansamblul arhitectonic, integrat foarte bine în peisaj, se compune din mai multe edificii. Se remarcă templul ca o platformă scobită în stâncă, la care vârful colinei alăturate ține loc de piramidă și utilizarea peristilului. Interiorul templului este decorat cu reliefuri înfățișându-l pe faraon în compania divinităților.

Stilul de terasă își găsește expresia maximă în perioada reginei Hatșepsutcare, tot aici, dar puțin mai la nord și o jumătate de mileniu mai târziu, construiește un templu care va deveni celebru.

În afara de complexul funerar inițiat de Mentuhotep I și continuat de succesorii săi, Mentuhotep al II-lea și al III-lea, printre marile realizări ale acestei perioade mai putem aminti Capela albă de la Karnak și Piramida de la Lișt.

Sculptura:

Arta statuară a Regatului de Mijloc manifestă o oarecare tendință către realism. Apar două școli care se influențează reciproc și, în cele din urmă, se reunesc. Prima conferă personajelor o expresie binevoitoare și blândă, integrând tradiția Regatului Vechi, adăugându-i însă câteva elemente de decadență. A doua, al cărui centru de creație se află la sud, reprezintă o noua artă, al cărui realism este în mod deliberat dur și brutal, preamărind virtuțile bărbătești războinice.

Basoreliefurile și picturile, în ciuda unor atitudini stângace și rudimentar exprimate, își recapătă măiestria recunoscută pe vremea Regatului Vechi.

Instabilitatea politică a vremurilor se reflectă și în modul de reprezentare al faraonilor, care nu mai sunt reprezentați idealizat, asemeni divinităților. Expresia feței acestora nu mai este caracterizată prin calm și liniște interioară. Figura faraonică este mai umanizată, exprimând neliniștea, chiar tragicul.

În ceea ce privește concepția de ansamblu, analiticul ia locul sinteticului. În locul acelei modulări ritmice specifice perioadei Vechiului Regat, avem o discontinuitate a volumelor, care sunt fragmentate prin detalii. Și aceasta servește la accentuarea caracterului dramatic, plin de conflicte lăuntrice.

Pictura :

Pictura cunoaște apogeul experienței tehnice. De asemenea, modul de utilizare a culorilor, de stilizare și de compoziție dovedește măiestria artiștilor acelei perioade.

Temele sunt inspirate din viața cotidiană: munci agricole, vânătoare, pescuit, scene de ritual; reprezentarea animalelor ajunge aproape de perfecțiune. Faraonul este prezent alături de divinități și de simbolurimagice. În scenele de petreceri (dans, muzică) apar tinere îmbrăcate elegant, având ca accesorii o multitudine de podoabe și bijuterii.

Stăpânirea tehnicii compoziției cromatice este dovedită prin utilizarea nu numai a culorilor primare, ci și a celor binare și chiar a nuanțelor mai subtile: griuri colorate, verde turquoise, măsliniu, roz luminos etc.

Perioada predinastică :

Înca din mileniul al VII-lea î.Hr. se manifestă cultura neoliticului. Pe lângă domesticirea animalelor și cultura cerealelor, își face apariția și ceramica. Săpăturile arheologice au pus în evidență culturile numite Badari (5000 î.Hr – 3800 î.Hr.) , Nagada (care ia sfârșit prin 3100 î.Hr.). Se remarcă existența în număr mare a obiectelor funerare. Acestea erau dispuse alături de cel decedat pentru a-i servi în viața de dincolo.

În cadrul ceramicii, culorile folosite mai des sunt roșul, negrul și predomină scenele din viața cotidiană alături de motive animale. De asemenea, s-au descoperit palete votive, gravate cu scene de vânătoare sau de război. În ceea ce privește bijuteriile, existau coliere cu perle confecționate din cuprusau din piatră. Pentru înfrumusețare, femeile foloseau fardul de ochi, dovada fiind trusele pentru colorarea pleoapelor și cutiile pentru combinarea acestor culori. Sunt prezente și sculpturile și figurinele din fildeș sau din argilă.

Vechiul Regat :

Vechiul Regat Egiptean este marcat de mari personalități ca: Sneferu, Keops, Mykerinos, faraoni care au consolidat puterea monarhiei. Ca expresie a forței și bogăției regale, s-au construit cele mai mari monumente,Piramidele din Giza și Sfinxul, care constituie și astăzi adevărate simboluri al Egiptului. De aceea, perioada Vechiului Regat a fost considerată era piramidelor.

Numeroasele articole de ceramică, piatră prelucrata și sculpturi în fildeș sau os dovedesc rapida dezvoltare a tehnicii în Egiptul primelor dinastii. În acea perioadă, hieroglifele se aflau în primele faze ale evoluției lor.

Caracteristica artei acestei perioade poate fi definită succint prin: semeție, grandoare, mister, liniște interioară, seninătate și echilibru.

Caracterul religios :

Ca parte componentă a civilizației egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaș al zeilor, și are un profund caracter religios și funerar.

Înca de la început, credința egipteană în viața de după moarte impune ca cei decedați să fie înmormântați alături de bunuri materiale, în speranța că acestea îi vor fi necesare în lumea de dincolo. Respectând cu strictețe canoanele impuse de religie, aceasta artă a evoluat încet, fără transformări spectaculoase.

Simbolistica :

Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentați deținând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roșie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificația culorilor era în primul rând religioasă:

Roşul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii.

Verdele: culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo…

Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura „reînvierea” veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării.

Albastrul: era culoarea cerului și a zeului acestuia, AmonGalbenul: reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor și faraonilor.

Albul: simbol al purității și bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.